Acum cateva zile am citit un editorial vechi in revista Tango semnat de Alice Nastase. Auzisem numele de cateva ori pe la televizor dar nu stiam unde si in ce fel presta respectiva doamna. In editorial, ca de altfel in toata revista (de fapt, cam 70%) era vorba despre munca, despre cariera si despre pericolul pe care il reprezinta cariera pentru viata personala. Se numea “Pactul cu munca”, foarte inspirat. Alice Nastase nu scria ceva socant, nimic nou. Scria ceea ce femeile si nu numai ele cunosc foarte bine, insa uita sau nu vor sa bage in seama, decat atunci cand, cum spunea si distinsa doamna, este prea tarziu. Ca te arunci in munca, iti faci cariera, bani si la un moment dat te trezesti ca ai imbatranit si nu prea ai amintiri. Sau chiar daca le ai, sunt atat de incetosate, incat nici nu le mai iei in seama. Dragoste? Bleah. Munte? Bleah. Mare? La fel. Serviciu, casa, dus, masa, somn. Se raresc pana si intrebarile de gen: “Cum a fost azi?”, pentru ca raspunsul este mereu acelasi si celui de langa tine, femeie sau barbat, i se pare penibil sa mai intrebe…



Ieri am aflat ca o doamna directoare din trustul Ringier (tanara dealtfel) si-a dat demisia din cauza faptului ca viata personala ii este foarte afectata de munca. In consecinta a hotarat sa-i dea atentia cuvenita (vietii personale) si a renuntat la postul pe care altii se bat. Habar n-am daca acesta este motivul real al demisiei. Insa vreau sa cred ca da. Iar daca este asa, din partea mea felicitari. O sa spuneti ca da, dar a facut o gramada de bani. Iar eu vin si spun ca invariabil cei care au, vor mai mult, nu ar fi asta motivul. Deci, felicitari d-nei/d-rei care a facut pasul asta, daca l-a facut din motivul expus…