Continui seria postarilor datorate faptului ca traversez o zona mov-violet-lila ( e-acelasi lucru ? :roll: Intreb finca’s barbat si inca unul dintr-acela pentru care “piersica” va fi vesnic un fruct si nu o culoare) a existentei, cu scuzele de rigoare pentru cei/cele care vor gasi anumiti termeni ca fiind nepotriviti comparativ cu discursul meu obisnuit. Imi rezerv insa dreptul la jeomenfisism si las deoparte genul de autocenzura care imi zbiara in urechi cum ca o injuratura tradusa in latina ar putea avea chiar si-o sonoritate nobila. Gagicile lui James Bond termina, toate, prost (asta daca termina fiindca filmele lui 007 nu sunt tocmai exxxplicite in sensul asta). Raman ca niste fufe de duzina cautand disperate un marker fosforescent cu care sa faca semn zilei din calendar. Ala a fost zvacul lor suprem. Zambetul de Gioconda pe care-l lasa posteritatii,  chiar daca au inteles gresit mesajul fotografului de “Pasaricaaaa …” si-n loc de „Elle” sau „Vogue” le-au ajuns pozele-n „Playboy”. E clar ca James Bond-istele nu au nicio o sansa sa supravietuiasca povestii. Ele nu merg mai departe. Sunt ca albinele : inteap-o data si-si dau duhul. N-a reusit nici macar  personajul Sophiei Marceau, ce sanse ar avea altele cu mult mai sterse ?  Posteritatea le va retine in aceeasi masura in care Tonciu, Pestritu si restul panaramelor asistentelor tv vor reusi sa mai ramana pe post de “de bifat” in agenda vreunui atarnache de Dorobanti peste vreo 10 ani. Uneori, cand am si ciorba si felul doi in frigider si nici nu pot dormi dupa tura de noapte, imi fac timp trei minute pentru a mi se face mila de fatucile astea. Prea crude sa realizeze adevaratul pret al unor toale de mall, a unor posete de firma sau al unor telefoane „bengoase” batute kitchios in cioburi de sticla pompos denumite cristale Swarovski, intra si devin cat ai zice “peste” (“pimp” pentru anglofoni ;)), prizoniere al unui cerc, extrem de potrivit numit in cazul asta, vicios. Cerc din care exista doar doua posibile iesiri : cea in care devin niste curve batrane, acrite si zbarcite  pe care nu le mai vrea nici macar un adolescent tocilar si acneic care a reusit sa adune tariful de 25 de lei pentru a parasi rusinoasa lume a virginilor, sau cea in care, crezand ca l-au apucat pe Dumnezeu de picior, ajung mirese la nunta de fite a vreunei beizadele a carei principala preocupare ulterioara va fi sa-i reaminteasca, cu pumnii si eventual picioarele, faptul ca a luat-o dupa ce o tavalise juma’ de Bucuresti si-un sfert din sectorul agricol Ilfov. Si ar mai fi si o a treia varianta, procentual aproape improbabila, in care isi aduna ridurile in bratele tremurand a sevraj ale unui poet ratat si cirotic, care s-a trezit intr-o joi dintr-un octombrie ca “are ceva” din Cartarescu desi a citit din el doar “Femeile”, asa cum un manelist cu siguranta a citit din Creanga doar “Povestea pulei”. Poetul o sa ii asculte fascinat so rdidele aduceri aminte si chiar va incerca sa mazgaleasca pe coltul atins de grasimi al unei cutii de pizza, trei versuri metaforico-absconse in timpul in care ea va fi iesita in capot sa ia juma’ de vodca si douaj’ de felii de parizer de la “boutique”-ul de la scara vecina. Spun deci ca imi e mila. Insa constat ca au trecut cele trei minute pe care, o data intr-un cincinal sunt dispus sa le cheltui pe seama unora care, in ciuda aparentelor, ar putea fi in rarele momente de luciditate, mai tristi ca noi. Asa ca inchei aici, admitand totusi ca, pe undeva, au si ele dreptatea lor. In minele de la Rosia Montana (ca tot e la moda subiectul), iubitei locotenentului francez i se va spune pururi “fa”, tot la fel cum lor, o data, un parlamentar cherchelit li s-a adresat cu “domnisoara”.

Iarasi un subiect relativ fierbinte al zilelor trecute pe care nu am vrut, in prima faza sa-l atac. Dar am revazut aseara un film care mi l-a reamintit. Filmul e mai vechiut, mare parte dintre voi cred ca l-au vazut : “John Q”, in care fiului lui Denzel Washington i se refuza un transplant de cord datorita faptului ca nu erau asigurati si nici nu puteau acoperi pretul ( si este “pretul”, nu costurile sau cheltuielile) unei asemenea operatii. In disperare de cauza omul ia ostatici un grup de aflat intamplator in spital si negociaza din postura de terorist dreptul fiului sau la viata. Acuma, odata introducerea facuta, probabil ca banuiti continutul postarii : transplantul renal de care a beneficiat, peste rand, sarind lista de asteptare, actorul Alexandru Arsinel. Pentru a ma face inteles exact, voi incepe prin a va “dezvalui” cine este pentru mine Alexandru Arsinel : vesnic siamez in actul artistic cu la fel de celebra Stela Popescu cu care a impartit frateste presul rosu de la intrarea in incapatoarea grota a actorasilor de mana a taspea ( unde “t”≥ 2). Ca termen de comparatie, as fi fost tentat sa- i incadrez pe cei doi  in categoria actorilor de comedie tip “Vacanta Mare” in timp ce greilor genului le-as fi rezervat categoria “Divertis”, dar cred c-as fi comis o nedreptate, fiindca inclusiv la “Vacanta Mare” am intalnit texte mai incarcate de inteligenta decat in sketch-urile celor doi. Dealtfel, unele dintre textele de la “Vacanta Mare” (ce-i mult nu tocmai multe) chiar mi-au placut, in timp ce de la cei doi n-am retinut-o decat pe Stela batand la o usa in rolul de tanti Aglaia. Rol in care, ca de fiecare data, imparte celebritatea. Cu un papagal. Alexandru Arsinel a ajuns celebru datorita unui singur tip de personaj care i se potrivea, ce-i drept, manusa. Altceva, un alt caracter, o alta tipologie, cu alte trasaturi comportamentale, de atitudine sau de limbaj, nu a incercat. Cam putin pentru un actor care se respecta, suficient pentru un actoras de teatru de revista provincial sau de emisiuni de divertisment. Genul de actor care nu poate fi “predat” la scolile de actorie decat foarte succint, en-passant, cat sa se stie ca a existat si el. Despre care afli totul, absolut totul, urmarind fie si-o singura reclama la Catena : “Aveti card de pensionar ?  Nu, de student !”. Daca ma deranjeaza lucrul asta ? Daca e un motiv suficient pentru a-l blama si condamna ? Nicicum. Alexandru Arsinel nu este o persoana dezagreabila. L-am cunoscut si personal, impartind o masa ca invitati ai patronului unei terase din Eforie Nord cu ceva mai multe veri in urma. El si cu Stela Popescu aveau spectacole seara si o parte din noapte, la mai multe restaurante, baruri si hoteluri de pe litoral, alaturi de alti artisti si reprezentatia de la acea terasa era punctul terminus a prestatiilor lor cotidiene. De aceea au ramas mai mult, la un sprit prelungit pana spre zori si ei doi si Dorobantu si Cristina Stamate si inca altii pe care nu mi-i amintesc acum. Cei pomeniti erau in stanga si in dreapta mea, Stela si Arsinel in fata, de aceea amintirile sunt mai exacte. Si pot spune ca Arsinel este o prezenta mai mult decat agreabila. Genul de om langa care te simti bine. Deschis, reconfortant. Are ceva din bonomia unui bunic. In acea seara l-am auzit si cantand si a fost o surpriza placuta pentru mine. Dar de aici si pana la a-l include, Madalin Voicu- dixit, in “patrimoniul national”, apai e cale lunga, dragii mei. Din aceasta cauza, felul in care a ocolit lista de asteptare, nu imi pare suficient si nici scuzabil. Si nu il depunctez nici la capitolul varsta, desi poate la 20 si ceva de ani ai putea avea pretentia la un alt tratament decat cineva care “si-a trait traiul si si-a mancat malaiul”. Gravitatea bolii e un alt subiect sensibil : domnului Arsinel i-au fost transplantat rinichii unui donator desi era departe de calvarul unei dialize zilnice. Nici pe acesta nu am sa il comentez. Mi-ar fi placut insa sa aflu de la Dumnezeii care tin acea lista de asteptare ca Arsinel era singurul dintre cei aflati in suferinta compatibil cu organul i s-a transplantat. Sau macar ca gradul de compatibilitate era mai ridicat decat al altora. Dar nu am auzit acest lucru. Si din aceasta cauza, o fapta nobila a unor oameni realmente deosebiti cum sunt medicii chirurgi, apare manjita de polemica unei simple mangle mioritice orwelliene in care “toate animalele sunt egale, dar unele sunt mai egale decat altele”. Sa nu ma intrebati ce as fi facut eu daca as fi fost in situatia lui Arsinel. Am sa ofer un indiciu afirmand ca imi este draga viata. Dar am sa spun si ca respect dreptul la viata al altora. Ar fi fost, deci, teribil de greu. No, acum stiind ca majoritatea cititorilor acestui blog sunt domnisoare si doamne, incerc sa le impac pe cele pe care postarea mea este posibil sa le fi suparat, citand (din memorie) sfaturile pe care in “John Q”, Denzel Washington i le da fiului sau crezand ca va muri si ca acesta va creste fara a-l avea in preajma : “Acum esti mic, dar cand vei creste si vei cunoaste fete si femei, sa te porti intotdeauna cu ele ca cu niste printese, pentru ca asta sunt”.