Pentru fatucile care mai cred ca Rubens a avut drept modele niste saormiste pescuite dintre clientele unei fastfudarii din centrul vechi

Continui seria postarilor datorate faptului ca traversez o zona mov-violet-lila ( e-acelasi lucru ? :roll: Intreb finca’s barbat si inca unul dintr-acela pentru care “piersica” va fi vesnic un fruct si nu o culoare) a existentei, cu scuzele de rigoare pentru cei/cele care vor gasi anumiti termeni ca fiind nepotriviti comparativ cu discursul meu obisnuit. Imi rezerv insa dreptul la jeomenfisism si las deoparte genul de autocenzura care imi zbiara in urechi cum ca o injuratura tradusa in latina ar putea avea chiar si-o sonoritate nobila. Gagicile lui James Bond termina, toate, prost (asta daca termina fiindca filmele lui 007 nu sunt tocmai exxxplicite in sensul asta). Raman ca niste fufe de duzina cautand disperate un marker fosforescent cu care sa faca semn zilei din calendar. Ala a fost zvacul lor suprem. Zambetul de Gioconda pe care-l lasa posteritatii,  chiar daca au inteles gresit mesajul fotografului de “Pasaricaaaa …” si-n loc de „Elle” sau „Vogue” le-au ajuns pozele-n „Playboy”. E clar ca James Bond-istele nu au nicio o sansa sa supravietuiasca povestii. Ele nu merg mai departe. Sunt ca albinele : inteap-o data si-si dau duhul. N-a reusit nici macar  personajul Sophiei Marceau, ce sanse ar avea altele cu mult mai sterse ?  Posteritatea le va retine in aceeasi masura in care Tonciu, Pestritu si restul panaramelor asistentelor tv vor reusi sa mai ramana pe post de “de bifat” in agenda vreunui atarnache de Dorobanti peste vreo 10 ani. Uneori, cand am si ciorba si felul doi in frigider si nici nu pot dormi dupa tura de noapte, imi fac timp trei minute pentru a mi se face mila de fatucile astea. Prea crude sa realizeze adevaratul pret al unor toale de mall, a unor posete de firma sau al unor telefoane „bengoase” batute kitchios in cioburi de sticla pompos denumite cristale Swarovski, intra si devin cat ai zice “peste” (“pimp” pentru anglofoni ;)), prizoniere al unui cerc, extrem de potrivit numit in cazul asta, vicios. Cerc din care exista doar doua posibile iesiri : cea in care devin niste curve batrane, acrite si zbarcite  pe care nu le mai vrea nici macar un adolescent tocilar si acneic care a reusit sa adune tariful de 25 de lei pentru a parasi rusinoasa lume a virginilor, sau cea in care, crezand ca l-au apucat pe Dumnezeu de picior, ajung mirese la nunta de fite a vreunei beizadele a carei principala preocupare ulterioara va fi sa-i reaminteasca, cu pumnii si eventual picioarele, faptul ca a luat-o dupa ce o tavalise juma’ de Bucuresti si-un sfert din sectorul agricol Ilfov. Si ar mai fi si o a treia varianta, procentual aproape improbabila, in care isi aduna ridurile in bratele tremurand a sevraj ale unui poet ratat si cirotic, care s-a trezit intr-o joi dintr-un octombrie ca “are ceva” din Cartarescu desi a citit din el doar “Femeile”, asa cum un manelist cu siguranta a citit din Creanga doar “Povestea pulei”. Poetul o sa ii asculte fascinat so rdidele aduceri aminte si chiar va incerca sa mazgaleasca pe coltul atins de grasimi al unei cutii de pizza, trei versuri metaforico-absconse in timpul in care ea va fi iesita in capot sa ia juma’ de vodca si douaj’ de felii de parizer de la “boutique”-ul de la scara vecina. Spun deci ca imi e mila. Insa constat ca au trecut cele trei minute pe care, o data intr-un cincinal sunt dispus sa le cheltui pe seama unora care, in ciuda aparentelor, ar putea fi in rarele momente de luciditate, mai tristi ca noi. Asa ca inchei aici, admitand totusi ca, pe undeva, au si ele dreptatea lor. In minele de la Rosia Montana (ca tot e la moda subiectul), iubitei locotenentului francez i se va spune pururi “fa”, tot la fel cum lor, o data, un parlamentar cherchelit li s-a adresat cu “domnisoara”.