.png)
Ma starnisem la un moment dat si luasem in calcul faptul ca acest blog poate sa capete si valente educative, contribuind prin subiectul unor postari si prin calitatea si caracterul stiintific al informatiilor oferite la formarea si dezvoltarea personala a celor ce, constient sau dintr-o regretabila eroare, ii trec pragul si, ghinion curat, se mai si incumeta sa mai citeasca ceva de pe aici. Si pornisem in aceasta academica intreprindere incercand sa dezvalui originea numelui de “Neagra” dat marii noastre cea de toate zilele. Apoi, cursul evenimentelor si repeziciunea cu care istoria se scrie in acest debut de mileniu, coroborat cu indolenta si lenea crasa care ma tin ostatic in cea mai mare parte a timpului, au facut ca acest generos proiect sa fie abandonat. Astazi fac primul pas in a-l relua, pornind cu elan si daruire intr-o tentativa de compendiu care sa analizeze o zicere cu iz de ancestralitate, o dovada a continuitatii prezentei inteligentei in spatiul carpato-dunareano-pontic, in ciuda celor care afirma ca la acest moment nu suntem decat o natiune de prosti si de idioti. Doar ca acest proverb mie imi vine putin peste mana. Oricat m-am straduit, nu l-am putut gira cu totala mea aprobare. E posibil sa fie lucruri care imi scapa, e posibil ca felul in care vad eu lucrurile sa nu fie tocmai cel mai potrivit. Dar am serioase rezerve atunci cand aud pe cineva spunand : “Nu mor caii cand vor cainii“. Si cred cu tarie ca se impune o serioasa dezbatere pe text fiindca dupa 1989, doua sunt exprimarile ce se aud ca un lait-motiv, preponderent si agasant, in discursul clasei noastre politice : “greaua mostenire lasata de guvernarea anterioara” – atunci cand simt nevoia sa isi scuze propriul esec in a face ceva bu n pentru amarata asta de tara si prea-plecatii ei locuitori si “nu mor caii cand vor cainii” atunci cand li se da la gioale de catre opozanti, DNA, DIICOT si ANI si fac pe vitejii adaugand si o nuanta de amenintare discursului care incearca sa-i scoata basma curata fiindca, vezi Doamne !, nici usturoi n-au mancat. Si sincer, inclin sa le dau dreptate fiindca halena lor aduce mai degraba a iz de canalizare decat de usturoi. Ultimele doua dati in care s-a folosit aceasta din urma expresie au fost chiar in cursul saptamanii trecute. Prima data de catre Andrei Nastase, cu referire la calul de ta’xu si la cainele de Basescu (btw copilule, sa scrii “Dansul” in interiorul unei propozitii atunci cand te referi la tac’tu, e ori e indiciu clar a faptului ca esti neamt – ca aia scriu toate substantivele cu litera mare, ori dovedeste ca esti prost. Cum prima varianta cred ca va fi vehement contestata de mama ta – ca nu cred sa fi calcat in strachini in tinerete, ramane sa alegi dintre variantele ramase pe cea care ti se potriveste). Iar a doua oara de catre Lia Olguta Vasilescu atunci cand a facut referire la iapa de Gabriela Vranceanu Firea Pandele si cainii de penelisti care o submineaza in intentia ei de a deveni baroneasa de Ilfov. Indepartandu-ne in timp, Iliescu, Basescu, Constantinescu, Boc, Antonescu, Zgonea, si da, chiar Vanghelie – nu va tot mirati atata, d ar si multi, multi altii, au avut momente in care au considerat ca folosirea acestui proverb este oportuna si “da bine” la mase. Motive suficiente pentru a nu mai pierde timpul si a trece la analiza zicerii. Calul si cainele sunt cu certitudine doua reprezentante ale regnului animal defavorizate de soarta. Si cand spun asta am in vedere faptul ca specialistii par sa fi evitat sa se aplece cu atentie si rigurozitate asupra lor si sa refuze parca sa incerce intocmirea de studii si tratate exhaustive si complexe, atata timp cat e clar ca o lucrare laborioasa are cu certitudine dimensiuni apreciabile, intinzandu-se pe sute de pagini, pagini in care demersul stiintific se impleteste nefericit cu efortul sustinut si continuu de evitare a cacofoniilor. “Ca calul” si “ca cainele” nu fac in mod cert casa buna cu rigorile publicistice ale unui autor care se respecta. Cacofonia, hai sa fim seriosi si sa spunem lucrurilor pe nume, este la o privire mai atenta, o fita lingvistica. Aproape un snobism de comunicare. Vezi, Doamne, deranjeaza fonetic. “Zgarie” la ciocan, nicovala si scarita. Vax ! Sunt o caruta de alte lucruri care deranjeaza auditiv cel putin in aceeasi masura si fata de care nimeni nu se arata la fel de indignat : muzica lui Guta, boncaluitul cerbilor, vocea lui Maruta, o toba de esapament sparta. Sunt numai cateva exemple in acest sens, luate pur si simplu la intamplare. 
Asta fara a aduce in discutie deranjul care, ca amploare, poate capata dimensiunile unei torturi psihice, deranj pe care il putem resimti la nivelul perceptiei senzoriale atunci cand luam in calcul simtul vizual sau cel olfactiv. Deranjeaza oare mai mult o cacofonie decat imaginea unui Fiat Multipla ? Decat dezastrul vizual produs de modul in care se imbraca Alex Velea sau Victor Slav, decat repulsia pe care o simti vazandu-i fata lui Capatos ? Am dubii ca ar fi asa. Ne inflamam cand vedem toate acestea ? Nope. Dar daca auzim pe cineva scapand o cacofonie intr-un discurs ne creste tensiunea, ne ambalam, ne tremura vocea de indignare, simtim ca ni se mareste lobul drept al ficatului si ca ne erupe mai abundent si mai amar vezica biliara, ne explodeaza splina, incep sa ni se clatine dintii si sa ne cada parul. Insa daca cineva se bese in lift, nici nu ne da sangele pe nas si nici nu sarim sa il linsam pe respectivul ci ne prefacem ca ploua, ca nimic nu s-a intamplat si preferam sa ne u itam aiurea in sus spre tavanul cabinei liftului, fixand preocupati un punct imaginar si apucandu-ne eventual sa fluieram discret o melodie de-a lui Fuego, ca singur si mult prea subtil indiciu ca s-a petrecut ceva care nu e tocmai pe placul nostru. Ei bine, o astfel de atitudine nu numai ca nu descurajeaza o astfel de practica ci, dimpotriva, exista riscul ca, daca flatulatorul in cauza este un fan infocat al rotofeiului si bucalatului cantautor, sa repete experienta numai de dragul de a-i auzi pe toti cei aflati in lift fluierand cat mai multe piese din repertoriul acestuia si considerand, pe buna dreptate ca ne-a produs o maaaare incantare, o imensa bucurie si ca, nu-i asa ?, mai vrem. Deci nu-i ok sa auzi pe cineva scapand o cacofonie dar e omeneste si acceptabil sa ajungi sa te ia cu lesin, intoxicat cu substante sulfuros-copro-halenoide intr-un spatiu de 4 metri cubi, nu ? Daca in cazul cacofoniei toata lumea sare de noada-n sus si se revolta vocal si energic, aratand cu deget ul spre criminalul limbii romane, in cel de-al doilea, poate doar prezenta in lift a mamei copilului de la Scoala 10 care sa il filmeze cu mobilul pe flatulator, in flagrant, si care apoi sa dea inregistrarea presei, sa mai determine o reactie de condamnare atat de vehementa. Si asta nu-i corect. Agresarea simturilor ar trebui tratata cu o aceeasi unitate de masura, fara discriminari. Unde mai pui ca, in cazul cacofoniilor, unii “experti” in limba chiar se preteaza la exagerari, fortand includerea in categoria blamatelor alaturari a unor constructii lingvistice gen “ca cineva” sau “ca ce”. Ca-i, slava Domnului, plina lumea de astfel de experti. Numai in dimineata asta am putut observa o veritabila punere la punct a unui agramat caruia un profesionist intr-ale limbii ii desena cum ca : “Pentru imperativul afirmativ (fii cuminte!) si pentru conjunctiv (sa fii punctual), verbul “a fi” se scrie cu doi de “i”. I mperativul negativ se formeaza intotdeauna cu nu + infinitivul verbului: nu veni, nu pleca, nu uita. Deci, in cazul lui a fi, avem nu fi fraier!” Minunat, as zice punctand in plus si pentru umor, daca nu as fi observat acel «doi de “i”», care, in opinia mea, nu suna tocmai ok. Atat pentru astazi. Urmeaza ca intr-o expunere ulterioara sa ne aplecam asupra calului, identificand si in literatura clasica dar si in cea de specialitate, aspecte ale perceptiei pe care o avem despre acest animal si, separat, sa identificam folosind aceleasi resurse, care sunt reperele cele mai importante care definesc existenta si comportamentul cainilor. Pentru ca mai apoi, la final, sa combinam aceste aspecte si sa incercam sa determinam sursa conflictuala care ar putea genera o atitudine cum este cea descrisa in proverb, atitudine care ar putea conduce catre aparitia trio-ului “means, motive and opportunity” (mijloace, motiv si oportunitate) ce duc in opinia tampitilor alora de scriu scenariile tuturor serialelor politiste americane, catre crima. Deci, catre moartea calului. De fapt, la tentativa de omor asupra calului fiindca, asa cum suntem invatati de veacuri, calul nu moare, in ciuda dorintei exprese a cainilor. P.S. Un sfarsit de duminica minunat va doresc si voua ! :P Si P.P.S.: la psiluneli era ca tema “Pazitul fetei la rusi“. Am evitat sa scriu despre asta si m-am fofilat. Pai ce, sunt fraier sa le dau rusilor sfaturi despre cum sa le pazeasca ? Lasati-le, bre, libere ! Poate mai prindem si noi cate ceva ! ;)
Asta fara a aduce in discutie deranjul care, ca amploare, poate capata dimensiunile unei torturi psihice, deranj pe care il putem resimti la nivelul perceptiei senzoriale atunci cand luam in calcul simtul vizual sau cel olfactiv. Deranjeaza oare mai mult o cacofonie decat imaginea unui Fiat Multipla ? Decat dezastrul vizual produs de modul in care se imbraca Alex Velea sau Victor Slav, decat repulsia pe care o simti vazandu-i fata lui Capatos ? Am dubii ca ar fi asa. Ne inflamam cand vedem toate acestea ? Nope. Dar daca auzim pe cineva scapand o cacofonie intr-un discurs ne creste tensiunea, ne ambalam, ne tremura vocea de indignare, simtim ca ni se mareste lobul drept al ficatului si ca ne erupe mai abundent si mai amar vezica biliara, ne explodeaza splina, incep sa ni se clatine dintii si sa ne cada parul. Insa daca cineva se bese in lift, nici nu ne da sangele pe nas si nici nu sarim sa il linsam pe respectivul ci ne prefacem ca ploua, ca nimic nu s-a intamplat si preferam sa ne u itam aiurea in sus spre tavanul cabinei liftului, fixand preocupati un punct imaginar si apucandu-ne eventual sa fluieram discret o melodie de-a lui Fuego, ca singur si mult prea subtil indiciu ca s-a petrecut ceva care nu e tocmai pe placul nostru. Ei bine, o astfel de atitudine nu numai ca nu descurajeaza o astfel de practica ci, dimpotriva, exista riscul ca, daca flatulatorul in cauza este un fan infocat al rotofeiului si bucalatului cantautor, sa repete experienta numai de dragul de a-i auzi pe toti cei aflati in lift fluierand cat mai multe piese din repertoriul acestuia si considerand, pe buna dreptate ca ne-a produs o maaaare incantare, o imensa bucurie si ca, nu-i asa ?, mai vrem. Deci nu-i ok sa auzi pe cineva scapand o cacofonie dar e omeneste si acceptabil sa ajungi sa te ia cu lesin, intoxicat cu substante sulfuros-copro-halenoide intr-un spatiu de 4 metri cubi, nu ? Daca in cazul cacofoniei toata lumea sare de noada-n sus si se revolta vocal si energic, aratand cu deget ul spre criminalul limbii romane, in cel de-al doilea, poate doar prezenta in lift a mamei copilului de la Scoala 10 care sa il filmeze cu mobilul pe flatulator, in flagrant, si care apoi sa dea inregistrarea presei, sa mai determine o reactie de condamnare atat de vehementa. Si asta nu-i corect. Agresarea simturilor ar trebui tratata cu o aceeasi unitate de masura, fara discriminari. Unde mai pui ca, in cazul cacofoniilor, unii “experti” in limba chiar se preteaza la exagerari, fortand includerea in categoria blamatelor alaturari a unor constructii lingvistice gen “ca cineva” sau “ca ce”. Ca-i, slava Domnului, plina lumea de astfel de experti. Numai in dimineata asta am putut observa o veritabila punere la punct a unui agramat caruia un profesionist intr-ale limbii ii desena cum ca : “Pentru imperativul afirmativ (fii cuminte!) si pentru conjunctiv (sa fii punctual), verbul “a fi” se scrie cu doi de “i”. I mperativul negativ se formeaza intotdeauna cu nu + infinitivul verbului: nu veni, nu pleca, nu uita. Deci, in cazul lui a fi, avem nu fi fraier!” Minunat, as zice punctand in plus si pentru umor, daca nu as fi observat acel «doi de “i”», care, in opinia mea, nu suna tocmai ok. Atat pentru astazi. Urmeaza ca intr-o expunere ulterioara sa ne aplecam asupra calului, identificand si in literatura clasica dar si in cea de specialitate, aspecte ale perceptiei pe care o avem despre acest animal si, separat, sa identificam folosind aceleasi resurse, care sunt reperele cele mai importante care definesc existenta si comportamentul cainilor. Pentru ca mai apoi, la final, sa combinam aceste aspecte si sa incercam sa determinam sursa conflictuala care ar putea genera o atitudine cum este cea descrisa in proverb, atitudine care ar putea conduce catre aparitia trio-ului “means, motive and opportunity” (mijloace, motiv si oportunitate) ce duc in opinia tampitilor alora de scriu scenariile tuturor serialelor politiste americane, catre crima. Deci, catre moartea calului. De fapt, la tentativa de omor asupra calului fiindca, asa cum suntem invatati de veacuri, calul nu moare, in ciuda dorintei exprese a cainilor. P.S. Un sfarsit de duminica minunat va doresc si voua ! :P Si P.P.S.: la psiluneli era ca tema “Pazitul fetei la rusi“. Am evitat sa scriu despre asta si m-am fofilat. Pai ce, sunt fraier sa le dau rusilor sfaturi despre cum sa le pazeasca ? Lasati-le, bre, libere ! Poate mai prindem si noi cate ceva ! ;) 
👍
RăspundețiȘtergere