Jurnalul unei seri de iarna

Am incheiat o saptamana complicata. Cei obisnuiti sa ma stie activ in online, au intuit probabil cate ceva daca au realizat ca nu sunt la fel de prezent ca pana acum. Au fost destule zile in care nu am trecut pragul blogurilor pe unde stiu ca gasesc ragaz de o cafea si un text bun. Eu insumi am scris putin, incrancenat, am scris numai la nervi – deci, prost, neinspirat, bolnavicios aproape. Cred ca au ramas si comentarii carora nu le-am raspuns, lucru pe care nici eu nu mi-l iert si deci nici nu astept ca voi sa-l treceti cu vederea. Motive au fost destule si, imi place sa cred ca, intemeiate, justificarile ar putea fi acceptate, dar nu vreau sa vorbesc acum despre asta. Si nici nu stiu daca am sa o fac vreodata. Au fost insa si lucruri bune, absolut toate datorate performantelor scolare ale juniorului din dotare. Ca „ala mic” nu mai pot sa-i spun de printr-a IX-a de cand m-a depasit in inaltime cu un cap. Am inceput saptamana afland ca s-a calificat la doua olimpiade judetene, pe la jumatatea ei m-a anuntat ca media pe semestrul I ii va iesi undeva in jurul lui 9,70 iar in dimineata asta am gasit pe net si rezultatele de la olimpiada de ieri de la romana : s-a calificat si-acolo. Asa ca oricat de neagra mi-ar fi fost mie saptamana, pot trece peste toate datorita juniorului. Este genul de situatie in care poti lejer sa-ti spui ca, oricate tampenii ai facut in viata, exista si un lucru care te spala de toate pacatele. Si a dat bunul Dumnezeu si a venit si sfanta iarna. Cu tot alaiul de intamplari si subiecte de discutie pe care o astfel de aparitie o impun. Revolta demna de o cauza mai buna a unora care si-ar dori probabil sa vada autoritatile inarmate cu plase dintr-acelea de prins fluturi, agitandu-le energic prin aer in intentia de-a captura toti fulgii inainte ca acestia sa atinga pamantul. Tampenia altora care se aventureaza cu masinile la drum in ciuda tuturor avertismentelor. Lipsa de reactie a „gospodarilor” care stau cu mana la falca asteptand armata care sa le faca o carare de la usa casei pan’ la poarta. Batranii care isi rup oasele incercand sa… Incercand sa ce ? ca asta, eu unul, zau de o mai pricep. Mai tatutu, te-au lucrat cele optzaci de primaveri la caseta de directie ? Ti-au paradit bucsele si pivotii ? Au inceput sa-ti bata planetarele ? Apai daca iti functioneaza inca, in parametri, computerul de bord, ar trebui sa stii ca pe o vreme ca asta nu prea e cazul sa te aventurezi pe-afara. Dar ai cu cine te-ntelege ? Aiurea. Cu cat s-a starnit vantul de sa te darame, cu cat e pojghita de gheata mai groasa si mai starnita sa iti ia pasii la misto, cu-atat vezi mai multi batrani baletand ca pinguinii pe trotuare. Daca i-ai intreba ce anume i-a scos din casa pe asa vreme cainoasa probabil ca te-ai cruci de infantilitatea raspunsurilor pri mite. V-as povesti acum, abuzand de imagini si cuvinte, despre frumoasele ierni ale copilariei mele. Acele ierni care tineau trei luni si-n care nimeni nu dadea doi bani pe culoarea codului anuntat la televizor. Dar va cam „stiu” pe toti cei care treceti pragul blogului astuia, la fel de bine cum stiu ca mai toti aveti idee despre ceea ce-as vorbi. Ca aveti propriile povesti, cel putin la fel de frumoase, oricat de ninse ne-ar fi amintirile. Asa ca nu am sa va mai bat la cap. Dar va las, de final, doua dintre sonetele iernii trecute  :